Judecata în fața lui Dumnezeu: Între sentință divină și responsabilitate personală

Conceptul de judecată ocupă un loc central în teologia creștină. Nu este vorba doar de o sentință finală, ci de un proces care se desfășoară pe mai multe niveluri – individual, colectiv, și veșnic. Înțelegerea acestui concept necesită o abordare atentă a tradițiilor biblice și patristice.

După moarte, la 40 de zile, sufletele trec prin ceea ce teologia numește „văile văzduhului” și se confruntă cu o judecată particulară – o judecată parțială, urmată de o stare provizorie. Sufletele sunt trimise fie la fericire, fie la chinuri, în funcție de propriile fapte. Dar judecata particulară nu este o simplă condamnare externă. Este o confruntare cu propria conștiință. Omul este judecat potrivit propriei conștiințe, iar Dumnezeu i-a dat discernământ – capacitatea de a separa binele de rău. Atunci când ne judecăm pe noi înșine și ne înfățișăm înaintea lui Dumnezeu așa cum suntem, ne confruntăm cu o adevărată criză interioară. Realizăm că imaginea pe care ne-am construit-o în fața celorlalți, de cele mai multe ori, nu reflectă realitatea propriei vieți și nici propria vocație de copii iubitori ai lui Dumnezeu.

Sfântul Maxim Mărturisitorul și Ioan Damaschinul explică iadul nu ca un act de condamnare din partea lui Dumnezeu, ci ca refuzul oamenilor de a-L iubi pe Dumnezeu. Iadul este incapacitatea de a se îndrepta spre comuniunea cu Dumnezeu și singurătatea care rezultă din lipsa acestei comuniuni. Dacă în această viață retragerea harului lui Dumnezeu este resimțită ca o „pedeapsă” și o „părăsire”, în viața cealaltă va fi simțită ca lipsa totală a prezenței iubirii Acestuia.

Judecata universală, cunoscută și sub denumirea de judecata de obște, judecata finală sau judecata veșnică, este evenimentul prin care Hristos va judeca pe toți oamenii – buni, răi, creștini, necreștini – potrivit faptelor lor. Această judecată va avea loc la cea de-a doua venire a lui Hristos (parusie) și va fi definitivă. Atât judecata particulară, cât și judecata universală aparțin Fiului Omului. Hristos va judeca sufletele imediat după moarte, și din nou la parusie, la sfârșitul veacurilor, când chipul actual al lumii va lua sfârșit și când istoria va fi judecată ca un întreg.

Pentru unii, judecata va fi prilej de fericire veșnică, pentru alții de nefericire veșnică. Hristos este perceput în funcție de propria conștiință a fiecăruia: fie ca judecător aspru, fie ca păstor blând. Dar judecata lui Hristos are la bază iertarea. După cum mărturisim la slujba Înmormântării, nu există om care să fi trăit și să fi ajuns la o stare lipsită total de păcate. Dumnezeu cunoaște slăbiciunile noastre și judecata Sa este temperată de milă.

În Noul Testament, se pune un accent deosebit pe judecata individuală, potrivit căreia fiecare om este judecat de propria conștiință. Judecata lui Hristos nu poate fi despărțită de judecata propriei conștiințe. Criteriul judecății este reprezentat de practica sau nepractica iubirii de oameni. Aceasta este linia de demarcație între fericire și nefericire veșnică.

În Vechiul Testament, psalmișii aveau conștiința că Dumnezeu îi judecă pe oameni încă din timpul vieții pământești. Profeții au educat conștiința lui Israel cu privire la păcatul colectiv și au arătat că judecata lui Dumnezeu se manifestă atunci când Israel nesocotește legea dată de Dumnezeu. Ocuparea lui Israel de către armatele străine era cauzată de păcatele poporului. Dar aceste pedepse trebuie înțelese în lumina unei „pedagogii” divine în istorie: Dumnezeu îngăduie încercările și suferințele cu scopul de a-l chema pe om la comuniunea cu Sine și cu semenii.

Termenul parusie (prezență, a doua venire) a dobândit treptat o semnificație hristologică. Ea desemnează prezența mântuitoare și lucătoare a lui Dumnezeu în lume, realizată prin întruparea lui Hristos. Întruparea lui Hristos este interpretată ca un act eshatologic de judecată asupra istoriei. Prin venirea Sa, Hristos a judecat lumea și continuă să o judece prin Duhul Sfânt.

Judecata nu trebuie văzută ca o condamnare din partea lui Dumnezeu, ci mai degrabă drept refuzul sau incapacitatea anumitor persoane de a accepta comuniunea cu Dumnezeu. Responsabilitatea noastră este să trăim în conformitate cu conștiința noastră, să practică iubirea și să ne pregătim pentru confruntarea finală cu adevărul despre noi înșine. Aceasta este esența judecății creștine: nu o pedeapsă arbitrară, ci o revelație a realității noastre spirituale.

Articol după text de Cristinel Rusu