Libertate, cădere și întoarcere. Dinamica mântuirii în Pilda fiului risipitor
Duminica a 34-a după Rusalii ne aduce una dintre cele mai profunde taine ale mântuirii: libertatea omului și iubirea fără margini a lui Dumnezeu. Pilda Fiului risipitor nu este doar o poveste despre păcat și iertare, ci o revelație despre structura însăși a relației dintre om și Creator.
Fiul cel tânăr se apropie de tatăl său cu o cerere care pare simplă, dar care ascunde o revendicare fundamentală: „Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere.” În esență, aceasta este o dorință de autonomie absolută, de a trăi fără relație, fără dependență de Tată, fără responsabilitatea iubirii reciproce.Tatăl nu se opune. Aceasta este taina libertății respectate de Dumnezeu. El nu constrânge și nici nu forțează voința omului de a rămâne aproape, tocmai pentru că îi poartă o iubire sinceră. Iubirea adevărată nu anulează libertatea celuilalt, ci o asumă până la capăt, inclusiv în consecințele ei dureroase. Plecarea fiului este și o dramă a tatălui, o suferință tăcută a iubirii care așteaptă.
Fiul strânge ceea ce primise și pleacă într-o țară depărtată. Aceasta nu este doar o depărtare geografică, ci o înstrăinare duhovnicească. Se îndepărtează de identitatea sa, de sensul apartenenței, ajungând la o necunoaștere de sine.După ce cheltuiește totul, se face foamete mare în țara aceea. Libertatea separată de relație și responsabilitate se golește de conținut și conduce la degradare, singurătate și foamete. Fiul ajunge să dorească să-și sature pântecele din roscovele pe care le mâncau porcii, dar nimeni nu-i dădea. Aceasta este foamea materială, dar și foamea după hrana duhovnicească, după comuniunea pierdută cu Tatăl.Căzând din comuniunea cu Tatăl, omul atrage lipsa împlinirii duhovnicești și a incertitudinii. Devine rob sub stăpânirea altora prin propria sa sărăcie.
Momentul decisiv al pildei este redat de venirea în sine a fiului ca act de adâncă penitență. Penitența nu începe cu fapta exterioară, ci cu o trezire a conștiinței, cu recunoașterea adevărului despre sine. Analiza teologică ne arată că întoarcerea minții (metanoia) de la rătăcire la adevăr reprezintă restaurarea comuniunii cu Dumnezeu.Fiul nu se întoarce cerând drepturi, ci pășește cu inima zdrobită și cu mărturisirea profundă: „Tată, am greșit la cer și înaintea ta.” Aceasta este penitența autentică, lipsită de justificări. Omul nu negociază cu Dumnezeu starea lui, ci se lasă prins în mreaja iubirii divine.
Dar adevărata surpriză a pildei nu este penitența fiului, ci iubirea Tatălui. Tatăl nu așteaptă ca fiul să ajungă la ușă, ci aleargă înaintea lui, îl îmbrățișează și-i redă demnitatea pierdută. Aceasta este imaginea Dumnezeului Celui milostiv, Care voiește ca tot omul să se mântuiască.Haina cea dintâi, inelul și ospățul nu sunt simple gesturi simbolice, ci arată restaurarea plină a omului în har. Omul pocăit nu este primit ca slugă, ci restaurat ca fiu. Dumnezeu nu ne iartă pe jumătate, ci ne redă viața cea adevărată.Pilda ne pune înaintea și chipul fiului celui mare, care ne avertizează asupra unui alt pericol: acela de a rămâne formal în casa Tatălui, dar fără iubire. El împlinește poruncile, dar nu înțelege inima Tatălui. Dreptatea fără milă devine judecată, iar ascultarea fără dragoste devine mândrie.
Duminica a 34-a după Rusalii este, așadar, o chemare dublă: pentru cei plecați, la întoarcere, și pentru cei rămași, la adâncirea iubirii. În duminicile premergătoare Postului Mare, Biserica ne cheamă să pășim pe calea penitenței nu cu deznădejde, ci cu nădejde, știind că Tatăl ceresc ne așteaptă cu brațele deschise.
