Sfântul Voievod Ștefan cel Mare, erou al Neamului Românesc

Sfântul Voievod Ștefan cel Mare, cunoscut și sub numele de Ștefan cel Mare și Sfânt, a fost una dintre cele mai remarcabile figuri istorice ale României. Voievodul Moldovei timp de aproape patru decenii (1457-1504), Ștefan cel Mare a reușit să-și consolideze domnia și să apere cu succes Moldova împotriva invaziilor turcești și a altor amenințări externe. Mai mult decât atât, el a fost un promotor al culturii și al creștinismului ortodox, lăsând în urmă o moștenire profundă în istoria și tradițiile românești.

În timpul domniei sale, Ștefan cel Mare a fost nevoit să se confrunte cu numeroase amenințări militare. Cu toate acestea, prin pricepere militară și curaj remarcabil, el a reușit să respingă mai mult de 30 de invazii otomane, realizând astfel o serie impresionantă de victorii în bătălii celebre. Bătălia de la Vaslui (1475) și Bătălia de la Războieni (1476) sunt doar două exemple notabile în care Ștefan cel Mare a condus Moldova la victorie, demonstrând astfel abilități de lider remarcabile și un devotament puternic față de apărarea țării.

Ctitorul

O altă dimensiune importantă a domniei lui Ștefan cel Mare a fost dezvoltarea infrastructurii și construcțiilor. El a înălțat numeroase biserici și mănăstiri în toată Moldova, contribuind la dezvoltarea și promovarea artei și culturii creștin-ortodoxe. Mănăstirea Putna, considerată bijuteria arhitecturală a vremii, a fost una dintre cele mai importante construcții ale sale și rămâne un loc de pelerinaj important și în zilele noastre. Prin aceste construcții, Ștefan cel Mare a lăsat o moștenire culturală și spirituală durabilă.

În cea de-a doua parte a domniei, Ștefan cel Mare s-a ocupat în chip deosebit de ctitorirea de biserici și mănăstiri, construind chiar și două în același an. Tradiția vorbește de un număr de 40 de lăcașuri sfinte, pentru 30 dintre acestea existând date certe de identificare. Pe lângă construcția în sine, toate aceste biserici au fost înzestrate cu odoarele și cărțile necesare slujbelor. Ne-au rămas până astăzi manuscrise de o rară frumusețe – Tetraevanghele, Mineie, Viețile Sfinților –, cădelnițe, ferecături de Evanghelie, broderii cu fir de aur și argint. Toate acestea i-au făcut pe cercetători să vorbească despre o „epocă ștefaniană”. Această epocă, deopotrivă culturală și spirituală, a constituit perioada de maximă înflorire a Țării Moldovei și a rămas o moștenire neepuizată până astăzi. Ea a rodit nu numai în spațiul românesc, ci și în spațiile ortodoxe aflate sub stăpânire otomană ori în cele aflate în afirmare, precum Rusia. În mod deosebit trebuie amintite ajutoarele acordate mănăstirilor din Sfântul Munte Athos, acest centru al vieții monahale ortodoxe. La mănăstirea Zografu, de pildă, Ștefan cel Mare este cinstit ca al doilea ctitor.

Jertfele sale materiale pentru zidirea și împodobirea locașurilor sfinte, deosebite pentru vremurile grele de atunci, sunt expresia văzută a dragostei pentru Dumnezeu și pentru casa Sa. Prin ele, chipul domnului capătă o nouă trăsătură: aceea de ctitor luminat, care face din zidirile sale rugăciuni înălțate cu smerenie către Dumnezeu.

Ștefan cel Mare a fost un conducător profund credincios, care și-a dedicat domnia și victoriile lui Dumnezeu și credinței creștine ortodoxe. El a sprijinit activitatea bisericească și a fost un apărător al valorilor religioase. În 1992, Biserica Ortodoxă Română l-a canonizat pe Ștefan cel Mare, recunoscând astfel rolul său important în apărarea creștinismului și în păstrarea identității naționale. Canonizarea lui Ștefan cel Mare a fost un moment semnificativ pentru Biserica Ortodoxă Română și pentru întreaga națiune română.

Ștefan cel Mare a zidit biserici și mănăstiri nu numai în Moldova, ci și în Muntenia și Transilvania, mărturisind prin aceasta conștiința unității de credință și neam. De asemenea și la muntele Athos, unde pericolul otoman amenința tot atât de mult Ortodoxia, a înălțat, înnoit și înzestrat mai multe biserici și mănăstiri, între care la loc de cinste stă mănăstirea Zografu. Pe toate aceste sfinte lăcașuri, Ștefan cel Mare le-a înălțat ca mulțumire adusă lui Dumnezeu pentru biruințele purtate în lupta cu dușmanii creștinătății, cât și pentru cinstirea și pomenirea celor căzuți în luptele cu dușmanii credinței neamului. Pentru aceasta, poporul l-a cinstit numindu-l „cel Sfânt”.

Ștefan cel Mare a fost un om al pocăinței și al rugăciunii: el a simțit permanent nevoia să se roage, să se încredințeze, el și familia sa, împreună cu cei vii și cu cei morți, rugăciunilor părinților sfințiți din sfintele biserici ctitorite de el, pe care-i numea „rugătorii noștri”. „Să ne cânte nouă și Doamnei Maria, cerea călugărilor și egumenului din Mănăstirea Neamț, în fiecare miercuri seara un parastas, iar joi o liturghie până în veac, cât va sta această mănăstire”.

Viața de rugăciune personală a lui Ștefan cel Mare ne este arătată și de cele trei icoane unite, numite triptic: Mântuitorul, Maica Domnului și Sfântul Ioan Botezătorul, păstrate până astăzi în Mănăstirea Putna, împreună cu o cruce, pe care slăvitul Voievod le purta la el permanent în călătorii și mai ales în bătălii. Ștefan cel Mare și Sfânt însoțea rugăciunea cu postul, înainte de a începe lupta cu dușmanii credinței și ai neamului și după biruință, așa cum amintește cronicarul că a făcut-o la Vaslui: „Cu toții s-au legat a posti patru zile cu pâine și apă”.

Ștefan cel Mare unea rugăciunea nu numai cu postul, ci și cu fapta bună a milosteniei și a dragostei creștine. Astfel, înzestra familiile tinere de curând căsătorite, cu cele necesare unei gospodării, pământ și vite; nu uita niciodată pe vitejii luptători în atâtea războaie, arătând o deosebită purtare de grijă față de cei rămași cu infirmități, cum amintește tradiția de Burcel, cel rămas fără o mână, căruia îi dăruiește o pereche de boi, car și plug, pentru a se putea gospodări singur, pentru a nu mai fi silit să-și are pământul în zi de sărbătoare cu boi și plug de împrumutat de la boieri.

Marele Voievod a fost deopotrivă om al dreptății și al iubirii creștinești, al iertării dușmanilor săi care au dat dovadă de căință pentru greșelile săvârșite: „Te-am iertat, scrie măritul Voievod lui Mihu, și toată mânia și ura am alungat-o cu totul din inima noastră. Și nu vom pomeni niciodată în veci, cât vom trăi, de lucrurile și întâmplările petrecute, ci te vom milui și te vom ține la mare cinste și dragoste, deopotrivă cu boierii cei credincioși și de cinste”.

Întreaga sa viață Ștefan cel Mare a trăit sub povața permanentă a părintelui său duhovnicesc, Sfântul Daniil Sihastrul, căruia i-a arătat toată ascultarea și cinstea cuvenită.

Acest fericit Voievod a cunoscut mai dinainte ceasul morții, așa cum este dat de Dumnezeu tuturor celor care au trăit viața cu adevărat creștinește: „Iar când au fost aproape de sfârșenia sa, scrie cronicarul, chemat-au vlădicii și toți sfetnicii săi, boierii cei mari și alții, toți câți s-au prilejuit, arătându-le cum nu vor putea ține țara cum a ținut-o el”. Cum vedem, grija pentru binele țării și al credinței străbune o poartă în inima sa până în ceasul morții. Cronicile vechi mai pun în gura măritului Voievod și aceste cuvinte înainte de moarte: „Doamne, numai Tu singur știi ce a fost în inima mea. Nici eresurile cele înșelătoare, nici focul vârstei tinerești n-au putut a mă sminti, ci am întărit pe piatra care este Însuși Hristos, pe a Cărui Cruce de-a pururi îmbrățișată la piept ținând, viața mea am închinat-o nesmintită printr-însa la Părintele veacurilor, prin care pe toți vrăjmașii am gonit și înfrânt”.

Ștefan cel Mare „s-a strămutat la lăcașurile de veci” la 2 iulie 1504 și a fost îngropat în biserica Mănăstirii Putna, fiind plâns de întreg poporul, cum consemnează cronicarul: „iar pe Ștefan Vodă l-a îngropat țara cu multă jale și plângere în mănăstire în Putna care era de dânsul zidită. Atâta jale era de plângeau toți ca după un părinte al său, căci cunoșteau toți că s-au scăpat (păgubit) de mult bine și multă apărătură”. A fost plâns de întreg poporul și de tot pământul Moldovei, cum se spune și azi în cântarea populară: „Plânge dealul/ Plânge valea/ Plâng pădurile bătrâne/ Și norodu-n hohot plânge/ Cui ne lași pe noi, Stăpâne?”.

Ștefan a rămas nemuritor în inimile noastre; îl simțim cu toții, mai ales atunci când ne aflăm în fața mormântului său de la Putna și în fața icoanei sale, insuflându-ne aceeași dragoste de țară și credință strămoșească; îl simțim alături de noi la bucurii și mai ales la durere, în vreme de năvălire a necazurilor asupra noastră.

Binecredinciosul Voievod a avut întotdeauna credința că Mântuitorul Iisus Hristos va mijloci la Judecata de Apoi și va răsplăti pe toți acei care și-au jertfit viața pentru credință și apărarea hotarelor țării.