Pilda adevăratelor minuni. „Chiar azi dimineaţă mi-a scos bandajele de la ochi”
Un tânăr fără credinţă spunea mereu că el nu crede în minuni. Dar într-o zi, mergând pe stradă, a întâlnit un om, care, plimbându-se încet, se oprea la tot pasul şi, privind în dreapta şi în stânga, exclama întruna:
– Doamne, ce minune! Ce minunăţii mi-a fost dat să văd!
– Nu te supăra, a întrebat necredinciosul, dar la ce te uiţi şi te minunezi aşa de tare?
– Cum la ce? La floarea aceasta minunată! Şi la copacul de acolo şi, uite, priveşte norii, cât sunt de frumoşi!
– Ce ţi-e, omule, a mai spus necredinciosul, n-ai mai văzut flori sau copaci până acum?
– Nu! – a răspuns omul. Vezi dumneata, până astăzi am fost orb din naştere, însă, cu o săptămână în urmă, familia m-a adus în acest oraş la un medic celebru care m-a operat şi m-a îngrijit cu multă dragoste. Chiar azi dimineaţă mi-a scos bandajele de la ochi şi, după ce a văzut că nu mai am nimic şi m-am vindecat complet, m-a lăsat să plec.
– De când am ieşit din spital, mă plimb însă pe străzi şi nu mă mai satur să privesc atâtea lucruri frumoase, atâtea minuni. Dumneata poate că, văzând în fiecare zi florile, copacii, oamenii din jurul tău, nici nu mai realizezi cât este de minunată această lume. Dar, dacă tot ne-am întâlnit, spune-mi încotro găsesc o biserică, fiindcă vreau să aprind o lumânare şi să mulţumesc Domnului pentru minunea care a făcut-o.
Impresionat de cuvintele omului, necredinciosul l-a însoţit pe acesta până la o bisericuţă apropiată. Au intrat împreună, au aprins câte o lumânare şi au început să se roage încet, în faţa unei icoane. În sufletul său, omul necredincios până atunci a înţeles că nu lumea era de vină, ci el și de atunci a privit cu alți ochi la lucrurile din jurul său.